De ce intră românul în mare când este arborat steagul roșu?
Pe litoralul românesc există o scenă care se repetă absurd de des. Salvamarii ridică steagul roșu. Marea este agitată. Curenții sunt puternici. Oamenii sunt avertizați să nu intre în apă. Și totuși, cineva, adesea mulți, intră.
Uneori intră un adolescent. Alteori un adult care spune că înoată foarte bine. Alteori părinții își lasă copiii să se joace în valuri. Uneori intră mai mulți oameni deodată, iar comportamentul grupului transformă ceea ce ar trebui să fie o excepție într-o scenă aparent normală.
În 4 iunie 2026, de exemplu, la Eforie, steagul roșu era arborat, dar mai mulți tineri au intrat în mare. Unul dintre ei a fost prins de curenți și dus spre larg. Salvamarii au intervenit și l-au scos din apă.
La prima vedere, explicația pare simplă. Este vorba despre inconștiență. Psihologic însă, lucrurile sunt mai complicate.
Omul care intră în mare când este arborat steagul roșu nu este neapărat ignorant, teribilist sau incapabil să înțeleagă un semn. În multe cazuri, el poate să știe foarte bine că există un risc și totuși să creadă că riscul este mai mic pentru el decât pentru ceilalți.
Și aici începe povestea..
„Știu că este periculos, dar eu mă descurc”
Una dintre cele mai puternice erori cognitive implicate în comportamentul riscant este optimismul nerealist.
Cercetările din psihologie arată că oamenii tind să creadă că evenimentele negative sunt mai puțin probabile în cazul lor decât în cazul altora. Fenomenul este documentat într-un număr foarte mare de studii și apare în contexte extrem de diferite: sănătate, accidente, dezastre naturale, relații și alte situații cu risc.
La mare, mecanismul poate suna astfel:
- „Da, se poate îneca cineva. Dar eu înot bine.”
- „Da, curentul este puternic. Dar eu stau aproape de mal.”
- „Da, au fost accidente. Dar eu nu mă duc în larg.”
- „Eu intru doar până la brâu.”
Fiecare afirmație pare rezonabilă luată separat. Problema este că toate pleacă de la aceeași presupunere că persoana își poate controla suficient de bine expunerea la risc.
Marea poate demonstra foarte repede contrariul.
În 2026, salvamarii au avertizat explicit că anumite condiții pot fi periculoase chiar și pentru înotători experimentați. Pe 23 iulie, în Eforie, Saturn și Neptun a fost arborat steagul roșu, iar în larg valurile au ajuns la aproximativ trei metri. La Neptun, salvamarii au transmis că intervenția putea deveni extrem de dificilă.
În aceeași zi, Observator relata că în larg valurile ajungeau chiar la patru-cinci metri în timpul furtunii, iar retragerea apei putea crea gropi adânci în zona malului.
Într-un asemenea context, „știu să înot” este o informație insuficientă. Întrebarea corectă nu mai este „știu să înot?”. Este „pot controla ceea ce face marea în următoarele 30 de secunde?”.
Răspunsul este evident. Nu! În nici un caz!
Înotul bun poate produce, paradoxal, mai multă încredere faslă
Un studiu realizat pe 3371 de persoane care frecventau plajele a analizat exact relația dintre percepția riscului de înec și comportamentul de siguranță.
Autorii au găsit că persoanele care percepeau mai clar severitatea unei situații periculoase și eficiența măsurilor de prevenție raportau comportamente mai sigure. În același timp, bărbații și adulții tineri aveau tendința de a-și supraestima capacitatea de înot și de a-și subestima riscul de înec.
Este o distincție importantă. Competența nu este problema. Supraîncrederea este.
Un înotător bun poate avea un avantaj real. Dar dacă acel avantaj îl face să creadă că poate controla un mediu pe care nu îl controlează, competența devine parte din problemă.
Asta se vede frecvent în comportamente de tipul:
- „Eu înot de când eram copil.”
- „Am făcut sport.”
- „Am mai prins valuri și mai mari.”
- „Am intrat și anul trecut când era steag roșu.”
Aceste propoziții descriu experiența persoanei. Nu descriu condițiile actuale ale mării.
Și aici apare una dintre cele mai importante erori de judecată: transferul experienței dintr-o situație în alta.
„Am mai făcut asta și nu am pățit nimic”
Este probabil unul dintre cele mai periculoase argumente pe litoral. Un om intră în mare de 20 de ori când este agitată și nu pățește nimic. Din punctul lui de vedere, experiența confirmă că poate face asta.
Dar cele 20 de experiențe nu demonstrează că decizia este sigură. Demonstrează doar că în acele 20 de situații nu s-a produs accidentul.
Oamenii învață foarte puternic din experiența personală. Problema este că experiența personală este limitată. Dacă un eveniment negativ este rar, absența lui din trecut poate crea o impresie falsă de siguranță. Într-o zi obișnuită, turistul vede sute de oameni intrând în apă și ieșind fără probleme. Nu vede probabilitatea statistică. Vede experiențe.
„Uite, au intrat și ei.” -> „Uite, au ieșit.” -> „Deci se poate.”
Aceasta este o formă de învățare foarte intuitivă, dar nu neapărat corectă.
Marea are însă ceva aparte: pericolul poate fi invizibil
Un foc este vizibil. Un cablu electric rupt este vizibil. O mașină care vine cu viteză este vizibilă. Un curent marin nu este întotdeauna vizibil pentru un turist obișnuit. Acesta este unul dintre motivele pentru care percepția riscului poate fi atât de diferită de riscul real.
În cercetarea privind siguranța la plajă, curenții de tip rip sunt un exemplu foarte bun. Un studiu pe utilizatori ai plajelor din Texas a arătat că oamenii puteau înțelege mesajul unui semn despre rip currents, dar întâmpinau dificultăți în a identifica fenomenul propriu-zis atunci când îl priveau de pe mal.
Cu alte cuvinte, poți să știi teoretic că există curenți periculoși și să nu-i recunoști atunci când îi ai în față. Asta schimbă radical situația. Pentru turist, apa poate arăta doar mai agitată. Pentru un salvamar, aceeași apă poate indica un risc concret. Diferența nu este curajul, ci expertiza.
Steagul roșu nu este întotdeauna ignorat. Uneori nici nu este înțeles.
Pe 25 iunie 2026, Digi24 a realizat un material în care turiștii au fost întrebați despre semnificația steagurilor arborate de salvamari. Unii au recunoscut că nu știau ce înseamnă. Asta înseamnă că avem cel puțin trei situații psihologice diferite.
Prima: omul nu știe ce înseamnă steagul.
A doua: omul știe ce înseamnă, dar consideră că riscul nu i se aplică.
A treia: omul știe și înțelege riscul, dar decide să îl accepte.
Nu trebuie amestecate. Prima este o problemă de informare. A doua este o problemă de percepție a riscului. A treia este o problemă de decizie. Iar fiecare necesită altă intervenție.
Primăria Constanța precizează în 2026 foarte clar că steagul roșu înseamnă că scăldatul este interzis iar steagul galben permite accesul în apă doar înotătorilor experimentați.
Deci problema nu este că semnificația oficială ar fi ambiguă. Problema este ce se întâmplă în mintea turistului după ce vede semnalul.
De ce nu este suficient să vezi un steag?
Pentru că „a vedea” nu înseamnă „a procesa”. Cercetările privind semnalizarea de siguranță pe plaje sunt foarte relevante aici.
Într-un studiu realizat pe 472 de persoane la patru plaje din Australia, doar 45% dintre participanți au declarat că observaseră vreun semn de avertizare. Dintre cei care observaseră semnalizarea, majoritatea remarcaseră simbolurile referitoare la pericole. Autorii au concluzionat că observarea semnalizării trebuie să devină un comportament aproape automat.
Asta ne spune ceva important. Un sistem de avertizare poate fi perfect conceput și totuși să eșueze la nivel comportamental. Omul poate să treacă pe lângă el. Îl poate vedea și să nu-i acorde atenție. Îl poate înțelege și să-l considere exagerat. Sau îl poate înțelege și să decidă că nu i se aplică. Steagul este doar prima verigă din lanț. Decizia este ultima.
„Dacă era chiar periculos, nu intra nimeni”
Aici intră în scenă grupul. Imaginează-ți o plajă. Steagul este roșu. Salvamarul spune să nu intre nimeni. Dar în apă sunt deja 20 de oameni.
Ce vede turistul? Nu vede doar 20 de oameni. Vede 20 de dovezi sociale că activitatea este acceptabilă.
„Dacă ar fi atât de periculos, nu ar intra atâția.”
Este o concluzie intuitivă, dar greșită. Comportamentul celorlalți nu modifică proprietățile fizice ale mării. Curenții nu devin mai slabi pentru că sunt mai mulți oameni în apă. Dar grupul modifică percepția individului. Ceea ce părea imprudent când era făcut de un singur om începe să pară normal când este făcut de zeci.
Acesta este unul dintre mecanismele prin care comportamentele riscante se normalizează. Nu mai ai impresia că încalci o regulă. Ai impresia că faci ceea ce face toată lumea.
Și aici apare vacanța
Există un detaliu psihologic care merită luat în calcul. Turistul nu vine pe litoral pentru a respecta regulile de siguranță. Vine să se distreze. A investit bani. A făcut un drum. A rezervat cazare. Și-a luat liber. A ajuns la mare. Apoi vede steagul roșu..
Dintr-o dată, exact activitatea pentru care a venit, bălăceala, devine interzisă. Apare un conflict între dorință și informația despre risc.
„Vreau să intru” versus „Nu este sigur să intru”
Când cele două intră în conflict, omul nu este obligat să renunțe la dorință. Poate încerca să reducă psihologic importanța riscului.
- „Stau doar cinci minute.”
- „Nu intru mai mult de genunchi.”
- „Mă țin aproape de mal.”
- „Doar mă răcoresc.”
Este raționalizare. Decizia este dorită, iar mintea încearcă să construiască o justificare acceptabilă.
„Doar până la brâu” nu este o categorie psihologică de siguranță
Această expresie este interesantă tocmai pentru că sună rezonabil.
„Nu mă duc în larg.” Dar pericolul nu începe neapărat în larg.
Pe 23 iulie 2026, salvamarii avertizau că valurile și curenții puteau reprezenta un pericol major, iar retragerea puternică a apei putea produce gropi în apropierea malului.
Pentru un turist, „aproape de mal” este o categorie geografică. Pentru un salvamar, siguranța depinde de condițiile hidrodinamice. Cele două nu sunt același lucru.
Aceasta este o altă eroare cognitivă. Omul folosește o măsură simplă, ușor de înțeles, pentru un risc care este mult mai complex.
„Eu decid pentru mine”
Mai există un mecanism. Uneori, problema nu mai este frica. Este libertatea.
Dacă un salvamar spune „Nu intrați în apă” unii oameni aud „Cineva îmi spune ce am voie să fac.” Aici poate apărea reactanța psihologică.
Conform teoriei reactanței, atunci când oamenii percep că o libertate comportamentală este amenințată sau restrânsă, pot dezvolta o motivație de a restabili acea libertate. Uneori, asta înseamnă tocmai să facă ceea ce li s-a spus să nu facă.
În limbaj cotidian „Nu-mi spune mie ce să fac” este motivul pentru care uneori o avertizare poate produce furie, nu prudență.
În cazuri extreme, conflictul ajunge să fie între turist și salvamar. Și avem exemple reale.
În 2023, la Eforie Nord, un conflict între turiști și salvamari a degenerat într-o bătaie după ce salvamarii le-au atras atenția unor persoane să nu intre în mare în condiții de steag roșu. Poliția a deschis un dosar penal.
Exemplul este vechi, dar mecanismul psihologic este relevant și astăzi. Autoritatea poate fi interpretată ca protecție. Dar poate fi interpretată și ca intruziune. În cea de-a doua variantă, avertismentul însuși poate deveni o provocare.
„Salvamarul este acolo, deci mă poate scoate”
Mai există o eroare. Prezența salvamarului poate fi interpretată ca o garanție. „Dacă pățesc ceva, mă scoate.”
Dar rolul salvamarului este să reducă riscul, nu să-l facă să dispară.
În 2026, Primăria Constanța anunța că peste 100 de salvamari și membri ai echipelor de prim ajutor sunt prezenți zilnic pe plajele din Constanța și Mamaia, între 08:30 și 19:30. În același timp, administrația sublinia că respectarea indicațiilor salvamarilor rămâne esențială.
Prezența salvamarului înseamnă că există o rețea de intervenție. Nu înseamnă că intervenția va fi întotdeauna posibilă.
Pe 23 iulie 2026, salvamarii din Neptun avertizau că, în condițiile respective, nu se putea interveni nici măcar cu skijet-ul în cazul unui incident. Această informație ar trebui să schimbe radical calculul mental al turistului.
Dacă există situații în care salvatorul însuși nu poate ajunge ușor la victimă, atunci „sunt salvamari pe plajă” nu poate fi folosit ca argument pentru intrarea în apă. Salvamarul are dreptul să nu intre să salveze pe cineva daca salvarea presupune un risc mult prea mare pentru propria sa viață,
Când apare victima, se schimbă totul
Există un mecanism și mai interesant: comportamentul de salvare.
Un om poate accepta un risc pentru sine. Dar când vede un copil sau un alt adult în dificultate, instinctul de a interveni poate deveni foarte puternic. Problema este că omul care intră pentru a salva poate să nu aibă pregătirea necesară. De cele mai multe ori nu are.
Într-o situație de curent puternic, pot apărea rapid două victime în loc de una. De aceea, salvarea din apă este o competență specializată.
Un exemplu din 2026 este cazul de la Mamaia din 4 iulie. O fată de 11 ani a fost observată plutind în larg, inconștientă, și a fost scoasă din apă de salvamari și alte persoane. În aceeași zi, la Vama Veche, un bărbat a fost dus în larg și epuizat de curenți și valuri, fiind scos de salvamari și transportat la spital. În mai multe stațiuni era arborat steagul roșu.
Acestea nu sunt doar accidente. Sunt demonstrații despre cât de repede se poate prăbuși impresia de control.
Un copil schimbă și mai mult calculul
În cazul copiilor, problema este și mai complexă.
Părintele poate crede ceva de genul: „Sunt lângă el.”, „Îl țin de mână.”, „Apa nu este foarte adâncă.”
Dar forța unui val nu este proporțională cu impresia adultului despre cât de „puțin” a intrat copilul în apă.
Cercetările asupra siguranței copiilor la plajă arată că supravegherea necorespunzătoare este un factor persistent în incidentele de înec, iar copiii mici necesită supraveghere apropiată și constantă.
Aici apare o altă eroare: confundarea proximității fizice cu controlul.
„Sunt lângă copil” nu înseamnă automat „îl pot scoate dacă ceva merge prost”.
Ce este, de fapt, „curajul” de pe litoral?
Există o tendință de a interpreta intrarea în mare pe steag roșu ca pe un comportament curajos.
Psihologic, este o interpretare discutabilă.
Curajul presupune, în mod normal, acceptarea conștientă a unui risc în vederea unui scop. Dar acceptarea riscului nu este același lucru cu evaluarea corectă a riscului.
Dacă persoana subestimează pericolul, atunci nu avem neapărat curaj. Avem o decizie bazată pe o estimare eronată.
Un om care spune „știu că există un risc de care nu am control, dar am un motiv suficient de important să-l accept” ia o decizie diferită de omul care spune „nu cred că mi se poate întâmpla mie”.
Primul acceptă riscul. Al doilea îl neagă sau îl subestimează. La plajă, cele două comportamente pot arăta identic din exterior.
De ce bărbații și tinerii apar mai des în această ecuație?
Aici există date empirice, dar trebuie formulate cu grijă.
Studiile privind comportamentul la plajă au găsit asocieri între sex, vârstă, încrederea în propria capacitate de înot și expunerea la risc. În studiul pe 3371 de persoane, bărbații și adulții tineri au raportat niveluri mai mari de autoeficacitate și au avut tendința de a supraestima capacitatea de înot și de a subestima riscul.
Un alt studiu, pe 406 de persoane care frecventau plajele cu valuri, a constatat că bărbații vizitau mai frecvent plaja, petreceau mai mult timp în apă și intrau mai des în apă mai adâncă. Autorii au legat o parte din diferențele privind înecul de expunerea mai mare la situații cu risc.
Asta nu înseamnă că „bărbații sunt inconștienți”. Înseamnă că există diferențe statistice în expunerea la anumite comportamente de risc. Este o distincție importantă.
Doar românul face așa ceva!
Aici trebuie să fim foarte exacți. Nu există o bază științifică solidă pentru afirmația că românii au o predispoziție psihologică specială de a ignora steagul roșu.
Ar fi ușor să transformăm câteva scene de pe litoral într-o caracteristică națională, dar ar fi și greșit.
Mecanismele discutate – optimismul nerealist, supraîncrederea, influența grupului, reactanța, normalizarea socială a riscului și dificultatea de a interpreta pericolele invizibile – sunt mecanisme psihologice umane.
Ce putem spune despre România este altceva. Avem un context în care aceste mecanisme devin foarte vizibile pe litoral, iar incidentele sunt documentate aproape anual.
În plus, faptul că în 2026 turiștii intervievați de Digi24 au recunoscut că nu cunosc semnificația tuturor steagurilor arată că problema nu poate fi redusă la „românul nu respectă regulile”.
Uneori regula nici măcar nu este cunoscută. Alteori este cunoscută, dar este reinterpretată.
Poate fi schimbat comportamentul?
Da, dar simpla repetare a mesajului „nu intrați în apă” nu este neapărat suficientă. Comunicarea eficientă a riscului trebuie să răspundă la întrebările pe care turistul le are în minte:
- „De ce să nu intru?”
- „Ce mi se poate întâmpla?”
- „De ce nu mă ajută faptul că înot bine?”
- „Ce face curentul?”
- „De ce este periculos chiar și lângă mal?”
Aici cercetarea despre semnalizarea plajelor este relevantă. Studiul australian pe care l-am menționat anterior arată că semnele nu sunt automat observate, iar studiul din Texas arată că oamenii pot avea dificultăți în a transforma o reprezentare grafică a unui curent într-un fenomen pe care să-l recunoască de pe mal.
Cu alte cuvinte, avertismentul trebuie să fie nu doar vizibil, ci și inteligibil. Și, mai ales, relevant pentru propria persoană. „Pericol de înec” poate rămâne abstract. „Curentul te poate duce în larg chiar dacă știi să înoți” este mai concret.
Problema fundamentală nu este lipsa fricii
Este lipsa unei evaluări corecte. Un turist nu trebuie să fie speriat ca să fie în siguranță. Trebuie să înțeleagă raportul dintre capacitatea lui și forța mediului. Aceasta este diferența dintre frică și evaluarea riscului.
Frica spune: „Mi-e teamă, deci nu intru.”
Evaluarea riscului spune: „Chiar dacă nu-mi este teamă, condițiile fac ca intrarea în apă să fie o decizie proastă.”
A doua este mai stabilă, pentru că omul nu poate fi speriat permanent, dar poate învăța o regulă simplă: Când steagul este roșu, problema nu este dacă tu ești un înotător bun. Problema este că mediul este considerat suficient de periculos încât scăldatul este interzis.
Concluzie: omul nu ignoră întotdeauna pericolul. Uneori îl redefinește
Poate că acesta este cel mai important lucru de înțeles. Turistul care intră în mare când este steag roșu nu spune neapărat: „Nu există niciun pericol.”
Poate spune: „Există un pericol, dar nu este suficient de mare pentru mine.”
Asta este mult mai interesant psihologic, pentru că între realitatea obiectivă și decizia individuală apare o întreagă serie de filtre:
- Ce văd?
- Ce înțeleg?
- Cât de vulnerabil mă consider?
- Câtă încredere am în mine?
- Ce fac ceilalți?
- Ce am experimentat în trecut?
- Cât de mult vreau să intru?
- Cât de mult simt că mi se limitează libertatea?
Și, în final: „Cred că mi se poate întâmpla mie?”
Dacă răspunsul este „nu prea”, steagul roșu poate deveni aproape decor.
În 4 iunie 2026, un tânăr din Eforie a intrat în apă în condiții de steag roșu și a fost dus de curent spre larg. În 4 iulie, o fată de 11 ani a fost scoasă aproape inconștientă din mare la Mamaia, iar un bărbat a fost luat de curenți la Vama Veche. Pe 23 iulie, în unele stațiuni valurile au ajuns la aproximativ trei metri, iar salvamarii au avertizat că pericolul exista inclusiv pentru înotătorii experimentați.
Acestea sunt exemple diferite ale aceleiași probleme. Marea nu ține cont de cât de sigur pe tine ești. Nu ține cont că ai mai făcut asta. Nu ține cont că ceilalți au intrat. Nu ține cont că ai plătit concediul. Și nu ține cont că știi să înoți. Steagul roșu nu spune că tu ești slab. Spune că, în acel moment, mediul este mai puternic decât controlul pe care îl poți exercita asupra lui.
Iar din punct de vedere psihologic, tocmai acceptarea acestei diferențe dintre „pot să înot” și „pot controla situația” este probabil cea mai importantă lecție de siguranță de pe litoral.
La mare ne ducem să ne simțim bine. Consider că asta ar trebui să fie miza superioară. Cum ne ajută rănirea în valuri să ne simțim mai bine? Cum ne ajută înecarea să ne simțim bine? Cum ne ajută dacă cineva drag nouă se îneacă, sau chiar și un străin? Mai bine pierdem o zi de bălăceală decât să ne pierdem viața. Ca să nu mai spun, dar iată că spun totuși, că unori își pierd viața salvamarii în încercarea de a salva pe cineva care a decis să se joace cu moartea..
Bibliografie
- McCool, J., Ameratunga, S., Moran, K., & Robinson, E. (2009). „Taking a risk perception approach to improving beach swimming safety”. International Journal of Behavioral Medicine, 16(4), 360–366. DOI: 10.1007/s12529-009-9042-8. Studiul a analizat 3.371 de persoane și relația dintre percepția riscului de înec și comportamentul de siguranță.
- Shepperd, J. A., Klein, W. M. P., Waters, E. A., & Weinstein, N. D. (2013). „Taking Stock of Unrealistic Optimism”. Perspectives on Psychological Science. Studiul sintetizează literatura despre optimismul nerealist și optimismul comparativ.
- Shepperd, J. A., Klein, W. M. P., Waters, E. A., & Weinstein, N. D. (2015). „A Primer on Unrealistic Optimism”. Current Directions in Psychological Science, 24(3), 232–237.
- Matthews, B., Andronaco, R., & Adams, A. (2014). „Warning signs at beaches: Do they work?”. Safety Science, 62, 312–318. DOI: 10.1016/j.ssci.2013.09.003. Studiul a analizat eficiența semnalizării de siguranță pe plaje și a constatat că doar 45% dintre participanți au raportat că observaseră semnalizarea.
- „You can’t see them from sitting here”: Evaluating beach user understanding of a rip current warning sign. Applied Geography, 56, 61–70, 2015. Studiu realizat pe aproape 400 de utilizatori ai plajelor din Texas, privind modul în care oamenii înțeleg avertismentele despre curenții de tip rip.
- Moran, K. (2009). „Parent/caregiver perceptions and practice of child water safety at the beach”. International Journal of Injury Control and Safety Promotion, 16(4), 215–221. DOI: 10.1080/17457300903307045.
- Self-reported water and drowning risk exposure at surf beaches. Australian and New Zealand Journal of Public Health, 2009. Studiu pe 406 utilizatori ai plajelor cu valuri, privind expunerea la risc și încrederea în capacitatea de a reveni la mal în cazul unui curent.
- American Psychological Association. „Reactance theory”. Definiție și fundament conceptual pentru reactanța psihologică: tendința de a rezista atunci când o libertate comportamentală este percepută ca amenințată.
- Primăria Municipiului Constanța, comunicat din 19 iunie 2026 privind siguranța pe litoral și semnificația steagurilor.
- Digi24, 25 iunie 2026, „Sincer să vă spun: nu știu”. Material privind cunoașterea semnificației steagurilor de către turiști.
- Observator News, 4 iunie 2026, „Curenții rip, pericol major pe litoral”. Exemplu documentat de intrare în apă în condiții de steag roșu și intervenție a salvamarilor la Eforie.
- TVR Info, 4 iulie 2026, „O fetiță de 11 ani și un bărbat, la un pas de înec pe litoral”. Cazurile de la Mamaia și Vama Veche.
- Observator News, 23 iulie 2026, „Valuri de 3 metri în larg și steag roșu arborat”. Situația din Eforie, Saturn și Neptun.
- Observator News, 23 iulie 2026, „Valuri de 5 metri în largul Mării Negre”. Informații despre furtună, valuri și dificultatea intervenției salvamarilor.