Trauma transgenerațională, consecința inevitabilă a războiului

Evenimentele traumatice precum conflictul și războiul pot genera traumă transgenerațională și afectează indivizii, familiile și societatea în multiple și diferite moduri, directe dar și indirecte. Traumatologia transgenerațională este o sferă a psihologiei care se dezvoltă foarte repede și care a atras o atenție semnificativă în ultimii ani și caută să găsească soluții pentru depășirea efectelor traumelor.

Cercetările asupra traumei transgeneraționale au început în anii 1960, în contextul supraviețuitorilor Holocaustului. De atunci încoace, oamenii de știință se străduiesc să înțeleagă impactul pe termen lung – psihologic, social și cultural -, pe care îl au conflictele violente, nu doar asupra individului, ci și a familiei sale și a întregii societăți.

Teoriile traumei intergeneraționale subliniază faptul că trauma nu se limitează la indivizii care experimentează și sunt martori direct la violență. Ci, comportamentele și caracteristicile pe care le provoacă aceste evenimente pot fi transferate descendenților victimelor, rezultând efecte care se întind pe mai multe generații.

Studiile psihologice au evidențiat diferite simptome prezentate de copiii și nepoții supraviețuitorilor traumei, simptome asociate cu tulburarea de stres post-traumatic (TSPT – PTSD). Aceste simptome pot fi: depresia, anxietatea și stresul, precum și tulburările de comportament, cum ar fi agresivitatea și delincvența.

Spre exemplu, cercetările efectuate asupra genocidului de foamete din Ucraina, cunoscut ca Holodomor, între 1932 și 1933, au studiat a doua și a treia generație de supraviețuitori ai foametei forțate. S-a descoperit că acești indivizi suferă de anxietate, stres, rușine, neîncredere, frică și alte asemenea caracteristici.

De asemenea, ei au „moștenit” și mecanisme de adaptare și tehnici de „supraviețuire” pe care le-au manifestat părinții și bunicii lor. Printre acestea s-a observat: supraalimentarea, adunarea fără rost a bunurilor materiale (engl. hoarding), stocarea fără sens a alimentelor, accentuarea excesivă a alimentației, ostilitatea socială, o lipsă de încredere și cooperare cu comunitatea mai largă.

De asemenea, persoanele care au trecut prin traume tind să intre mai ușor într-un triunghi dramatic. Se poate observa o tendință de a disprețui ceilalți oameni (mentalitate de persecutor), un interes foarte mare pentru binele lor (mentalitate de salvator), ori de a se lamenta în permanență (mentalitate de victimă).

Cum se face transmisia transgenerațională a traumei?

Se crede că sunt două căi prin care se face transmisia transgenerațională a traumei: mediul social și cultural în care sunt crescuți copiii, respectiv transmiterea epigenetică.

Mediul social al copiilor este modelat de modul în care părinții lor, foste victime, își discută experiențele tragice și lecțiile de viață pe care le predau copiilor lor despre lume. Prin urmare, stilurile parentale pot fie să-și sprijine copiii ca să se împace cu istoria lor familială, fie să provoace o fragmentare suplimentară.

De exemplu, un studiu care analizează descendenții supraviețuitorilor Holocaustului din Brazilia (vezi aici), a remarcat că părinții-victime care prezentaseră copiilor lor un sentiment iminent de moarte, înfățișând lumea ca fiind terifiantă, au crescut copii care sufereau la rândul lor de anxietate, vulnerabilitate și un sentiment crescut de vinovăție.

Așadar, anxietatea este posibil să nu fie a noastră personală, ci să fie una transgenerațională, adică preluată inconștient de la cineva din familia de origine.

Epigenetica, cealaltă manieră de transmitere, este studiul modului în care anumite gene sunt „activate” (exprimate) sau „dezactivate” (suprimate) ca răspuns la mediul extern, pentru a permite indivizilor să supraviețuiască. Aceste gene exprimate sau suprimate sunt apoi transmise descendenților, modificând comportamentul generațiilor viitoare.

Tratamentul psihologic al traumei se bazează pe epigenetică, pe faptul că trauma transmisă poate fi „dezactivată” prin psihoterapie.

Tratarea traumei transgeneraționale

Deoarece trauma transgenerațională este o formă de expunere traumatică indirectă, adesea nu este recunoscută sau este diagnosticată greșit de către clinicieni (vezi aici). Într-o lume unde medicația este ridicată pe nedrept pe cel mai înalt piedestal, adesea tratamentul recomandat de medici este medicația. Totodată, adesea, din păcate medicația este singurul tratament de care au parte oamenii care experimentează simptomele traumelor transgeneraționale.

În timp ce simptomele strigă trauma, medicația vine să le închidă forțat gura!

Medicina funcționează pe prezumția că dacă eu am anumite simptome, eu sunt cel care trebuie să iau medicație. Ceea ce are sens dacă ne referim stric la medicație, dar nu și când vorbim despre psihologia umană. Acesta este un mod liniar de gândire, în timp ce psihoterapia, mai ales psihoterapia de familie, are un mod de gândire circular, sistemic. Nu vede doar individul, ci ține cont și de sistemul din care face parte persoana.

Nu exclud tratamentul medicamentos, nu îl consider ca fiind total ineficient și fără rost, ci ceea ce afirm este că medicația nu este și suficientă pentru rezolvarea problemei de fond.

În ceea ce privește abordarea psihoterapeutică, deși aș îndrăzni să spun că orice fel de psihoterapie ar putea da roade bune, totuși câteva dintre abordări au ieșit mai mult în evidență.

Abordările terapeutice care au dat roade bune sunt cea cognitiv-comportamentală, terapia de procesare cognitivă (este un tip specific de terapie cognitiv-comportamentală), expunerea prelungită, psihoterapia centrată pe compasiune, terapia dialectic comportamentală, terapia narativă dar și analiza tranzacțională (vezi aici).

Fiecare dintre aceste terapii are componente similare care sunt utile în abordarea traumei, cum ar fi psihoeducația, reglarea și procesarea emoțiilor, procesarea și reconstrucția cognitivă și procesarea traumei.

O abordare extraordinar de interesantă este cea a lui Peter Levine, numită Somatic Experiencing®. Această abordare este bazată pe premisa că, în anumite situații, trauma copleșește sistemul nervos și că trebuie abordată somatic înainte ca procesarea emoțională să fie posibilă. Este extrem de utilă pentru cazurile în care simptomele se manifestă în corp. Spre exemplu, anumite persoane pot avea convulsii asemănătoare celor din sindromul Tourette, deși nu se poate diagnostica acest sindrom. Astfel de simptome se pot manifesta în cazul persoanelor care au luat parte la războaie în care au avut loc bombardamente.

Deși, așa cum spuneam mai sus, consider că orice fel de psihoterapie ar putea aduce roade bune, sunt tot mai mulți psihoterapeuți care se specializează pe traumă. Un terapeut specializat pe o micro-nișă precum trauma va tinde să aibă rezultate mult mai bune comparativ cu un psihoterapeut nespecializat în această nișă.

Propagarea din generație în generație a acestor traume poate fi oprită!

Dacă experimentați simptome care considerați că ar putea avea la bază o traumă transgeneraţională, vă recomand să apelați la un psihoterapeut cât mai curând cu putință. Dacă considerați că aș putea fi eu persoana potrivită în acest sens, vă aștept cu drag să lucrăm împreună.

Lectură recomandată despre traumă

• Corpul nu uită niciodată – Bessel van der Kolk – vezi aici;
• Trauma, anxietate și iubire. Constelarea intenției: calea către o autonomie sănătoasă – Franz Ruppert – vezi aici;
• Trauma și memorie. Saga creierului și a corpului în căutarea trecutului încă viu. Ghid practic pentru înțelegerea și vindecarea amintirilor traumatice – Dr. Peter A. Levine – vezi aici;
• Pe tărâmul fantomelor înfometate. Prizonier în lumea dependentei – Gabor Mate – vezi aici.