Pacient sau client? Cum îi numim pe cei care apelează la psihoterapie?

Unii le spun pacienţi, altii le spun clienţi. Care o fi varianta corectă? Sunt ambele corecte? Contează cum numim beneficiarii serviciilor pe care le oferă un psihoterapeut?

Înainte de a încerca să lămurim aceste aspecte, să aruncăm o privire pe DEX pentru a defini termenii pe care îi folosim.

• Client – Persoană care cumpără sau beneficiază de un produs sau un serviciu.
• Pacient – Persoană (presupus) bolnavă care beneficiază de atenţia (tratamentul) unui medic.
• Pacienţă: Răbdare, calm, îngăduinţă.

Termenul client presupune o relaţie care nu include neapărat existenţa vreunei boli. Pentru a sublinia şi mai mult acest aspect, unii practicieni preferă termenul de dezvoltare personală, în locul termenului psihoterapie. Clientul nostru vine la noi să cumpere serviciile pe care le oferim, fără să aibă vreun fel de patologie psihologică sau psihiatrică. Unii psihoterapeuţi preferă termenul client tocmai pentru faptul că folosirea acestui termen nu sugerează în vreun fel că omul ar avea vreo boală sau că ar fi ceva în neregulă cu el. În Romania încă există o ruşine asociată cu boala psihică şi mersul la psiholog. Cred ca acest aspect este o chestiune în plus pentru a utiliza termenul de client.

Bun! Dacă omul nu are vreo boală, îi spunem client. Dar.. ce ne facem în cazul în care avem în terapie pe cineva care suferă de o boală psihiatrică? Mai este client? Sau devine pacient? Negăm boala lui sau o admitem?

Desigur, diagnosticul este acolo, a fost pus de către un medic şi nu este în sarcina noastră, a psihoterapeuţilor, să îl anulăm sau confirmăm – nu ne amestecăm în partea psihiatrică a situaţiei -, dar existenţa acestui diagnostic tot nu îl face pe om să fie pacientul nostru. Cum spuneam, psihoterapeutul nu este medic. Din perspectivă medicală, omul este pacient, dar este pacientul medicului său curant, nu al psihoterapeutului.

Aşadar, dacă omul care vine la psihoterapie are un diagnostic psihiatric, îi zicem şi lui client? Am putea să îi spunem client, dar am putea să îi spunem şi pacient.

Am putea să îi spunem şi pacient, nu pentru că ar fi bolnav, ci pentru că îl tratăm cu pacienţă. Omul din faţa noastră, indiferent de cum l-am numi şi de motivul pentru care ne abordează, are nevoie să îl tratăm cu pacienţă, cu răbdare şi consideraţie! Practic, omul beneficiază de pacienţa noastră. În acest sens am putea să îl numim şi pacient.

Impresia mea este că oricare dintre cei doi termeni am folosi, niciunul nu zugrăveşte imaginea completă.

Omul din faţa noastră este client, dar nu un client oarecare pentru că el nu cumpără un serviciu gata făcut, ci.. îl facem împreună. Practic, co-creez cu omul din faţa mea, cu pacienţă, ceea ce el cumpără: timpul petrecut împreună în speranţa unui efect terapeutic.

Ceea ce poate puţină lume conştientizează este că în cazul şedinţelor de psihoterapie ceea ce se cumpără este timpul terapeutului, nu vreun anumit rezultat. Se cumpără timpul în care psihoterapeutul şi beneficiarul serviciilor sale co-crează terapia. 50%-50%, cum s-ar spune! Să stai pe spate şi să zici „Dă-mi!”, sau „Fă să fie bine!”, „Repară-l pe X, că aşa cum e nu îmi place de el/ea!” nu ţine!

Aşadar, psihoterapeutul îşi vinde timpul, iar în intervalul de timp în care lucrează cu un om îi pune acestuia la dispoziţie toate cunoştinţele sale de specialitate şi, până la urmă, toată fiinţa sa. Este acolo trup şi suflet. Tratează omul cu răbdare, dar cere şi din partea lui răbdare, pentru că rezultatele nu apar peste noapte. Este nevoie de pacienţă, atât din partea clientului cât şi din partea terapeutului.

Până la urmă, pacient, sau client?

Ambele variante par a fi utilizate cam în aceeaşi măsură. Am întrebat prietenii de pe Facebook despre preferinţele lor şi am constatat că scorul este destul de strâns. Unii preferă termenul de client, alţii pe cel de pacient.

Psihoterapia a început cu Freud¹Vezi cartea Despre psihanaliză, de Sigmund Freud si alţi psihanalişti²Psihanaliza înglobează o serie de concepții dezvoltate de Sigmund Freud privind explicarea fenomenelor psihice, bazate în primul rând pe cercetarea proceselor desfășurate în subconștient și a relațiilor sale cu conștientul. care erau medici psihiatri, de aici noţiunea de pacient. Acum, sunt extrem de mulţi psihoterapeuţi care nu sunt medici. De fapt, mare parte dintre psihoterapeuţi au terminat facultatea de psihologie, nu cea de medicină. Unii dintre noi avem specializare şi în sfera clinică, dar asta tot nu ne face să fim medici.

Desigur, fiecare practician este liber să folosească termenul pe care îl simte mai apropiat de el. Eu tind să mă iau după domnul Rogers³Vezi cartea „Terapia centrată pe client„, de Carl R. Rogers şi folosesc termenul client pentru că, deşi omul din faţa mea este mai mult decât un simplu client cu care am o tranzacţie financiară, mi se pare că dacă l-aş numi pacient ar trebui să îl abordez în halat alb, ceea ce nu fac.

Aşadar, oamenii care vin la mine pentru psihoterapie sau, mai comercial spus, dezvoltare personală, indiferent dacă au sau nu vreo boală sau tulburare, sunt nişte clienţi speciali.

Cred că cei care apelează la psihoterapie sunt speciali, în primul rând pentru că au curajul de a cere ajutor! Apoi, pentru că cei care se ţin de terapie nu se aşteaptă ca cineva să le dea mură-în-gură, ci muncesc şi ei cot la cot cu terapeutul pentru a obţine rezultatul pe care şi-l doresc! Co-crează un viitor mai bun!

Să faci ce ţine de tine pentru a fi mai bine de cele mai multe ori nu rămâne fără răsplată!