De ce l-a lovit CU ADEVĂRAT Will Smith pe Chris Rock?

Ați putea poate spune că toată lumea știe de ce i-a dat Will o palmă lui Chris, la Oscar. Doar se vede clar în filmare, nu-i așa? Ei bine, nu, nu se vede. În termeni psihoterapeutici, pentru ochiul neformat se vede doar simptomul (reacția), nu și cauza.

Violența, indiferent de formele ei, nu este niciodată justificată. Acest articol are scopul de a aduce lumină asupra traumei și a efectelor sale, nu de a justifica actul de violență în sine.

Violența în toate formele ei este otrăvitoare și distructivă. Comportamentul meu la Premiile Academiei de aseară a fost inacceptabil și de neiertat. Glumele pe seama mea fac parte din slujbă, dar o glumă despre starea medicală a Jadei a fost prea mult pentru mine și am reacționat emoțional.
Aș dori să-ți cer scuze în mod public, Chris. Am fost dezechilibrat și m-am înșelat. Sunt jenat și acțiunile mele nu au indicat bărbatul care vreau să fiu. Nu există loc pentru violență într-o lume a iubirii și bunătății.

A spus Will Smith, după incident

E bine că și-a cerut scuze, dar.. Nu este adevărat că trăim într-o lume a iubirii și bunătății. Și el știe asta! A văzut asta! A trăit asta!

Această lume este atât a violenței cât și a iubirii și bunătății. Cele două coexistă în această lume. Binele și răul fac să trăim în lumea duală în care trăim. Este un permanent dans (ca să nu zic luptă) între bine și rău și sperăm continuu că binele va continua să învingă la final!

Revenind, de ce l-a lovit Will pe Chris? Ei bine..

Ceva ce nu se vede pentru ochiul neformat a spus Dr. Melissa DeBose Hankins, coach transformațional, pe contul ei privat de Facebook, iar apoi postarea a fost preluată și distribuită public de Dr. Judy Melinek, expert în patologia criminalistică, pe pagina ei de Facebook, aici.

Așa arată rezultatul unei traume nerezolvate.

În cazul lui Will Smith, el a detaliat în cartea sa autobiografică, intitulată „Will”, că a fost martor la traume în copilărie sub formă de violență domestică.

În cartea sa, Will scrie:

„Când aveam nouă ani, l-am văzut pe tatăl meu dându-i mamei un pumn în cap atât de tare încât s-a prăbușit. Am văzut-o scuipând sânge. Acel moment din acel dormitor, probabil mai mult decât orice alt moment din viața mea, a definit cine sunt.”

„În tot ceea ce am făcut de atunci – premii și aplauze, reflectoare și atenție, personaje și râsete – a existat un șir subtil de scuze față de mama mea pentru inacțiunea mea din acea zi. Pentru că am dezamăgit-o în acel moment. Pentru că nu i-am rezistat tatălui meu. Pentru că am fost un laș.”

Notă importantă: Nu știu dacă și-a dezamăgit mama în acel moment, îmi doresc să cred că nu s-a simțit dezamăgită. Dar în mod cert nu ar fi avut cum să îi reziste tatălui său și nu a fost un laș pentru că nu a intervenit. A fost un.. copil! Apărarea mamei nu era responsabilitatea lui. Probabil că o știe rațional, dar nu știu dacă a reușit să și simtă cu adevărat asta, să accepte și să integreze cu adevărat această realitate.

Așadar, în timp ce „gluma” spusă de Chris Rock era despre soția lui Will, faptul că ea era persoana vizată și nu Will însuși, în combinație cu expresia de pe chipul soției lui, semnalându-i prin asta lui Will nivelul ei înalt de supărare și disconfort în legătură cu ceea ce s-a spus, a declanșat probabil o accesare în câteva fracțiuni de secundă a amintirii de la vârsta de 9 ani când nu și-a putut proteja mama (femeia pe care o iubea).

Reacția lui Will a fost aceea a băiețelului de 9 ani, traumatizat, care pur și simplu a reacționat în felul în care băiatul de 9 ani ar fi vrut să reacționeze în acea situație povestită în carte, de data aceasta apărându-și „mama” (soția) în fața „tatălui” abuzator (Chris).

Reacția lui Will, dacă ar fi să o descriem în cuvinte ar fi ceva de genul: Mă simt relaxat (o arată postura picior peste picior de dinainte de incident), râd la glumele lui Chris (inclusiv la cea despre soția mea) și mă simt bine. La câteva secunde după glumă, mă uit la soția mea și observ colapsarea stării ei de bine de până atunci, disconfortul ei profund (se vede pe chipul soției lui Will că nu e la prima glumă despre condiția ei medicală). În acea clipă se activează ceva profund emoțional din/în mine. Instinctiv mă ridic și mă duc furios și îi dau o palmă lui Chris.

Practic, am putea spune că Will a fost „posedat” în acea clipă de trecutul său. Nu mai era el însuși, cel din aici-și-acum, adultul rațional de 53 de ani. Ci era stăpânit de „ceva” sau „cineva” din interiorul lui. „Ceva” fiind trauma, iar „cineva” fiind copilul de 9 ani.

Răspunsul lui Will a fost unul total emoțional. Dacă ar fi fost rațional, i-ar fi spus ceva în loc să îl lovească. Sau, chiar dacă a pornit spre Chris, s-ar fi oprit, sau ar fi luat microfonul și ar fi spus ceva de genul „Hey! Asta nu e cool!”, ar fi încercat altfel să rezolve problema. În schimb, alege să îi dea o palmă, iar apoi întorcându-se la locul său, îi strigă de două ori, furios – dar poate și demonstrativ pentru soția lui -, să nu mai folosească numele ei.

Apoi, în discursul de acceptare al Oscarului, chiar la început, menționează de mai multe ori cuvântul „protecție”, ca și cum rostul său în lume ar fi să îi protejeze pe ceilalți. Cu alte cuvinte, ceea ce a făcut a fost să își protejeze familia. Sigur că un bărbat trebuie să își protejeze familia, însă se pune întrebarea dacă acum chiar a fost un asemenea moment și dacă acesta era într-adevăr modul potrivit de a-și proteja familia.

Un alt moment semnificativ din discursul de acceptare este cel în care Will spune că „știu că pentru a face ceea ce facem noi trebuie să fii în stare să accepți abuzul”. Observăm aici o schimbare de pronume, de la noi la tu. În prima parte a afirmației spune „în ceea ce facem NOI”, iar apoi continuă spunând „trebuie să fii în stare să accepți (adică TU) abuzul”. Mesajul era pentru soția lui: trebuie să fi în stare să accepți abuzul. Când pronunță cuvântul abuz, practic scuipă cuvântul și pe chipul lui se vede dezgust. Este dezgustat de abuz, care în acest caz este gluma făcută de Chris Rock. Chris pe de altă parte, nu intenționa să facă un abuz, ci pur și simplu nu s-a pus în pielea persoanei despre care vorbea, nu se aștepta ca ea să fie rănită de această afirmație, ceea ce este un mare minus pentru el în acest caz. Mai ales că cei trei au fost destul de apropiați.

Roast-ul, ca stil de comedie, este destul de riscant pentru că presupune ca o persoană să fie luată la mișto fără să se supere. Dar.. știm oare unde este granița între a lua la mișto și a jigni? Această graniță nu este una rațională, ci una emoțională. Poate într-un alt context, soția lui Will ar fi putut accepta „gluma” lui Chris ca fiind o glumă. În acest moment însă a fost vulnerabilă și a reacționat arătându-și supărarea.

Un lucru bun, dacă putem spune asta.., este faptul că incidentul a avut loc cu Chris Rock, care este un comediant cu experiență, care știe cum să se raporteze la situațiile în care cineva „dă în el”. Sigur a încasat-o des prin cuvinte și astfel a învățat cum să ia abuzurile. Dacă nu ar fi știut cum să ia abuzul lui Will, lucrurile ar fi putut escalada foarte urât.

Reacția lui Chris însă a arătat o maturitate emoțională foarte bună. Limbajul lui corporal a arătat surpriza lui, nu se aștepta la așa ceva, apoi a arătat faptul că i-au trecut câteva reacții posibile prin minte dar s-a reținut. Răspunsul lui a fost „That was the greatest night in the history of television”, adică „Aceasta a fost cea mai mare noapte din istoria televiziunii”.

A avea o istorie de traumă – mare sau mică – NU ne oferă o scuză pentru a ne comporta neadecvat!

Această situație apărută în spațiul public evidențiază importanța extremă a înțelegerii traumei și a multor și diverselor manifestări ale acesteia și, desigur, necesitatea abordării ei psihoterapeutice.

„Trauma revine ca o reacție, nu ca o amintire.”

Bessel Van Der Kolk

În cel mai înalt moment al tău de glorie, fii atent, atunci vine diavolul după tine!

În pauza de publicitate de după incident, Denzel Washington i-a spus lui Will Smith: „Să fii atent, pentru că în momentele tale de glorie, chiar atunci, diavolul vine după tine!” Vă invit să vedeți și comentariul Pr. Nicolae Dima pe baza acestei afirmații, aici.

Nu știu dacă cel rău și-a băgat coada, dar știu că a fost un moment în care Will s-a simțit capabil să acționeze, spre deosebire de acel moment de la vârsta de 9 ani când nu a avut puterea să o facă. De data aceasta a acționat!

Dar.. tocmai când ne simțim capabili și puternici, putem face greșeli foarte mari. Putem face lucruri pe care nu le puteam face când eram mici și neînsemnați. Iar aceste lucruri nu sunt neapărat bune.

A răspunde la violență cu violență este un lucru rău, care nu face altceva decât să perpetueze violența și trauma transgenerațională. Dovadă în acest sens stă și afirmația fiului lui Will, Jaden, de pe Twitter: „And That’s How We Do It” („Așa se face”), cu sensul că așa rezolvăm noi lucrurile.

Nu, nu așa se face. Sper că au înțeles sau că vor înțelege și ei acest lucru în inima lor.

Cărți despre traumă pe care le recomand:

• Corpul nu uită niciodată – Bessel van der Kolk – vezi aici;
• Trauma, anxietate și iubire. Constelarea intenției: calea către o autonomie sănătoasă – Franz Ruppert – vezi aici;
• Trauma și memorie. Saga creierului și a corpului în căutarea trecutului încă viu. Ghid practic pentru înțelegerea și vindecarea amintirilor traumatice – Dr. Peter A. Levine – vezi aici;
• Pe tărâmul fantomelor înfometate. Prizonier în lumea dependentei – Gabor Mate – vezi aici.