Stilurile de atașament: ce învățăm în copilărie și cum ducem mai departe în relațiile de cuplu

Uneori, într-o relație de cuplu, reacționăm într-un mod care ne surprinde chiar și pe noi. Ne temem că celălalt se îndepărtează, cerem permanent confirmări, ne supărăm când nu primim un răspuns sau, dimpotrivă, simțim nevoia să ne retragem atunci când apropierea emoțională devine prea intensă.

De multe ori, aceste reacții nu apar din senin. Ele pot avea legătură cu felul în care am învățat, încă din copilărie, ce înseamnă apropierea, siguranța, încrederea și dependența de o altă persoană. Aici intervine teoria atașamentului.

Atașamentul este legătura emoțională pe care copilul o dezvoltă față de persoanele care îl îngrijesc și de la care caută protecție, confort și siguranță. Primele relații nu ne „programează” definitiv personalitatea și nici nu ne condamnă la un anumit tip de relație. Cercetările arată însă că experiențele timpurii de îngrijire pot contribui la modul în care ne construim așteptările despre noi înșine și despre ceilalți. În același timp, aceste tipare se pot modifica de-a lungul vieții. De aceea, copilăria contează, dar nu este o sentință.

Cum se formează atașamentul în copilărie

Pentru un copil, părintele sau adultul care îl îngrijește reprezintă, în mod ideal, o bază de siguranță. Copilul explorează lumea, se îndepărtează, întâlnește situații noi, se sperie sau se frustrează și revine la adult pentru reglare și confort.

Atunci când copilul întâlnește, în mod repetat, disponibilitate emoțională, predictibilitate și răspuns adecvat la nevoile sale, învață treptat ceva esențial: „Pot să mă bazez pe cineva. Sunt important. Pot să explorez lumea și mă pot întoarce într-un loc sigur.”

Când răspunsurile adulților sunt inconsistent disponibile, respingătoare, foarte imprevizibile sau marcate de experiențe adverse, copilul poate dezvolta strategii diferite pentru a obține siguranță.

În literatura de specialitate sunt descrise forme de atașament securizant, anxios/rezistent, evitant și dezorganizat. Aceste categorii descriu tipare de relaționare și reglare, nu etichete permanente aplicate unui copil.

Este important și un aspect pe care uneori îl pierdem din vedere. Comportamentul copilului are un context. Un copil care plânge mult, cere apropiere sau pare foarte retras nu trebuie privit automat printr-o etichetă de „stil de atașament”. Evaluarea atașamentului este mult mai complexă decât observarea câtorva comportamente izolate.

Cercetările arată că atașamentul timpuriu este asociat cu dezvoltarea socio-emoțională, dar și că relația dintre temperament, mediu și atașament este complexă. O meta-analiză amplă, care a inclus 109 eșantioane și peste 11.000 de copii, a găsit că securitatea atașamentului este asociată mai ales cu competența socială și anumite rezultate comportamentale, în timp ce temperamentul copilului nu explică singur stilul de atașament.

Ce se întâmplă cu atașamentul când devenim adulți?

Pe măsură ce creștem, nevoia de conectare nu dispare. Se schimbă persoana către care ne orientăm.

În relația de cuplu, partenerul devine una dintre persoanele noastre de atașament. De aici apare o idee importantă, și anume: conflictele de cuplu nu sunt întotdeauna despre ceea ce pare că sunt.

O ceartă despre telefon, bani, sex, treburile casnice sau timpul petrecut împreună poate ascunde o întrebare mult mai profundă:

• „Mai ești aici pentru mine?”
• „Pot conta pe tine?”
• „Sunt important pentru tine?”
• „Mă vezi?”
• „Dacă am nevoie de tine, vei răspunde?”

Cercetările despre atașamentul adult arată că anxietatea și evitarea în atașament sunt asociate cu moduri diferite de reglare emoțională și de reacție la stres în relațiile romantice.

Stilul de atașament anxios

Persoana cu un nivel ridicat de anxietate de atașament poate fi foarte atentă la semnalele partenerului. Un mesaj fără răspuns, o schimbare de ton sau o perioadă de distanțare pot fi interpretate rapid ca semne că relația este în pericol.

Pot apărea întrebări repetate, nevoia de reasigurare, gelozia, verificarea disponibilității partenerului sau o preocupare intensă pentru relație.

În spatele acestor comportamente nu se află neapărat nevoia de control. Uneori, ele reprezintă încercări de a restabili sentimentul de siguranță. Problema este că strategia care încearcă să reducă anxietatea pe termen scurt poate pune presiune pe relație pe termen lung.

Stilul de atașament evitant

Persoana cu un nivel ridicat de evitare poate acorda o importanță foarte mare autonomiei și independenței.

Când partenerul cere mai multă apropiere emoțională, reacția poate fi retragerea. Discuțiile despre sentimente pot deveni inconfortabile. Vulnerabilitatea poate fi percepută ca o pierdere a controlului sau ca o presiune.

Uneori, persoana evitantă nu spune „nu am nevoie de tine”, ci transmite indirect: „Am nevoie să am suficient spațiu pentru a mă simți în siguranță.”

Și aici apare un paradox. Ceea ce pentru unul este o încercare de apropiere poate fi pentru celălalt o experiență de presiune.

Stilul securizant

Persoanele cu un atașament securizant tind să se simtă mai confortabil cu apropierea și cu dependența reciprocă. Pot cere sprijin, dar pot și oferi sprijin. Pot tolera mai bine diferențele fără să interpreteze imediat conflictul ca pe o amenințare pentru relație.

Atașamentul securizant nu înseamnă o persoană care nu se teme niciodată, nu se enervează și nu are conflicte. Înseamnă, mai degrabă, că există o bază mai solidă de siguranță din care persoana poate aborda dificultățile relației.

Când anxiosul și evitantul se întâlnesc

Este una dintre dinamiciile frecvent discutate în literatura despre atașamentul romantic.

Un partener caută apropierea atunci când se simte nesigur. Celălalt se retrage atunci când simte presiune. Retragerea îl face pe primul să insiste și mai mult. Insistența îl face pe al doilea să se retragă și mai mult.

În timp, cuplul poate ajunge într-un cerc repetitiv în care fiecare partener încearcă să se protejeze, dar comportamentul lui contribuie tocmai la activarea celuilalt.

Important este să nu transformăm această explicație într-o nouă etichetă: „Eu sunt anxios, tu ești evitant, deci asta este relația noastră.” Atașamentul nu este atât de simplu.

Cercetările longitudinale arată că există legături între experiențele timpurii și atașamentul adult, dar aceste asocieri sunt departe de a fi perfecte. Experiențele din copilărie nu determină automat rezultatul adult. Relațiile ulterioare, contextul de viață și procesele individuale contează, de asemenea.

Cât de mult contează copilăria pentru relația de cuplu?

Contează mult, dar trebuie să fim preciși în formulare. Nu putem spune că „dacă ai avut un părinte indisponibil, vei avea sigur o relație de cuplu nesigură”. Știința nu susține o astfel de relație mecanică.

Putem spune însă că există dovezi consistente că relația părinte-copil și experiențele din familia de origine sunt asociate cu modul în care funcționăm ulterior în relațiile romantice.

O analiză sistematică publicată în Family Process, care a inclus 40 de articole, a găsit asocieri între securitatea atașamentului părinte-copil și funcționarea ulterioară în relațiile romantice, inclusiv în ceea ce privește adaptarea în cuplu și interacțiunile dintre parteneri.

Alte cercetări arată că experiențele adverse din copilărie sunt asociate cu un risc mai mare de dificultăți de reglare emoțională și cu forme de atașament mai puțin securizante.

Asta înseamnă că unele dintre reacțiile pe care le avem astăzi pot avea o istorie. Poate că nu reacționăm doar la ceea ce se întâmplă acum. Poate că reacționăm și la ceea ce înseamnă, pentru noi, ceea ce se întâmplă acum. Această diferență este importantă în psihoterapie.

Atașamentul se poate schimba

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le putem înțelege din cercetările actuale și din psihoterapie este că stilul de atașament nu trebuie privit ca o condamnare.

Primele relații pot influența modul în care ne raportăm la apropiere și siguranță, dar experiențele ulterioare pot modifica aceste tipare. Cercetările privind dezvoltarea atașamentului adult subliniază tocmai această maleabilitate și faptul că experiențele timpurii nu determină singure rezultatele adulte.

O relație sănătoasă poate deveni o experiență corectivă. Un partener disponibil și previzibil poate oferi experiențe noi. O relație terapeutică sigură poate crea spațiu pentru înțelegerea propriilor reacții. Iar terapia de cuplu poate ajuta doi oameni să observe cercul în care au intrat și să construiască un mod diferit de a se întâlni emoțional.

Două cărți bune pentru a înțelege atașamentul

Dacă vrei să aprofundezi subiectul, două cărți sunt deosebit de utile.

„Ține-mă strâns în brațe” – Sue Johnson

Cartea lui Sue Johnson este construită în jurul atașamentului adult și al relației de cuplu și stă la baza abordării cunoscute sub numele de Terapie de Cuplu Centrată pe Emoții (Emotionally Focused Couple Therapy – EFT). Autoarea explică felul în care tiparele conflictuale pot ascunde nevoi de conectare, siguranță și răspuns emoțional.

Această carte este o alegere bună mai ales dacă te interesează întrebarea: „Ce se întâmplă, de fapt, între noi atunci când ne certăm?”

Vezi cartea „Ține-mă strâns în brațe” – Sue Johnson la Libris

„Stilurile de atașament” – Amir Levine și Rachel S. F. Heller

Cartea prezintă atașamentul adult prin trei categorii principale folosite de autori: securizant, anxios și evitant. Este orientată în special spre relațiile romantice și oferă un cadru accesibil pentru a observa propriile reacții și dinamica dintre parteneri.

Merită citită cu o precizare. Categoriile prezentate într-o carte de psihologie practică nu trebuie transformate în diagnostice. Un chestionar sau o carte pot oferi un punct de pornire pentru auto-observare, nu o evaluare psihologică completă.

Vezi cartea „Stilurile de atașament” – Amir Levine și Rachel S. F. Heller la Libris

Vrei să afli mai multe despre propriul stil de atașament?

Pe PsyTherapy.ro există un chestionar online pentru identificarea stilului de atașament, bazat pe ECR-RS (Experiences in Close Relationships – Relationship Structures).

Îl poți completa online aici: Chestionarul pentru identificarea stilului de atașament

Rezultatul poate fi un bun punct de plecare pentru reflecție. Cum reacționez când mă tem că voi fi părăsit? Ce fac atunci când partenerul se apropie prea mult? Îmi este ușor să cer ajutor? Cum interpretez distanța celuilalt?

Dar un chestionar nu poate explica singur o relație.

Scorul nu este o etichetă și nu spune cine ești. Este o informație care poate deveni utilă atunci când este pusă în contextul istoriei tale personale și al relațiilor tale.

Când poate fi utilă terapia de cuplu?

Terapia de cuplu nu este rezervată cuplurilor care sunt deja aproape de despărțire.

Poate fi utilă și atunci când doi oameni observă că repetă aceeași ceartă, că unul cere apropiere iar celălalt se retrage, că problemele de comunicare au devenit cronice sau că există dificultăți în exprimarea nevoilor emoționale.

În loc să căutăm cine este vinovatul, terapia de cuplu poate ajuta cuplul să observe tiparul relațional.

• „Tu mă critici.”
• „Pentru că tu te retragi.”
• „Mă retrag pentru că mă simt atacat.”
• „Te atac pentru că simt că nu îți pasă.”

Și cercul continuă.

O perspectivă centrată pe atașament încearcă să meargă mai adânc: ce nevoie, teamă sau vulnerabilitate se află sub reacția fiecăruia? Aceasta nu înseamnă să justificăm comportamentele care rănesc. Înseamnă să înțelegem mecanismul pentru a putea interveni asupra lui.

Dacă simți că tu și partenerul tău ați intrat într-un astfel de cerc și nu reușiți să îl rupeți singuri, puteți lua în considerare psihoterapia de cuplu.

Programează o ședință de psihoterapie la PsyTherapy

Atașamentul ne amintește un lucru simplu, dar dificil de aplicat. Felul în care iubim nu se formează exclusiv în momentul în care intrăm într-o relație. Venim în cuplu cu o istorie.

Venim cu experiențe despre apropiere și respingere, despre încredere și dezamăgire, despre a cere și a primi, despre a fi văzuți și auziți sau, uneori, despre a învăța să ne descurcăm singuri. Dar istoria nu este destin.

Putem să înțelegem ce repetăm. Putem să observăm ce ne activează. Putem să învățăm să cerem altfel, să răspundem altfel și să construim, în relațiile noastre adulte, mai multă siguranță decât am avut poate la începutul vieții. Iar uneori primul pas nu este să încercăm să schimbăm partenerul. Este să înțelegem ce se întâmplă între noi.