Copiii sunt copia părinților? Ce transmitem, de fapt, copiilor noștri

Introducere

„Ești exact ca tatăl tău!” sau „Ai moștenit firea mamei tale.” Sunt fraze pe care le auzim în aproape orice familie, iar ideea din spatele lor, că „copiii sunt copia părinților”, pare evidentă. Dar cât adevăr conține ea și ce înseamnă, de fapt, pentru felul în care ne creștem copiii?

Răspunsul psihologiei este nuanțat. Copiii seamănă cu părinții prin gene, prin imitație și prin atmosfera emoțională din familie, dar nu devin niciodată o copie fidelă. În acest articol vorbesc despre ce preiau copiii de la părinți, despre ce nu preiau și despre cum poți deveni un model sănătos pentru copiii tăi, fără să fii un părinte perfect.

De unde vine ideea că „mărul nu cade departe de pom”

Proverbele despre asemănarea dintre părinți și copii există în aproape toate culturile. „Așchia nu sare departe de trunchi”, „cum e turcul și pistolul” sau „cum e părintele, așa e și copilul”. Ele apar pentru că vedem în copii trăsături fizice, gesturi, expresii și chiar reacții emoționale pe care le recunoaștem de la mamă sau de la tată.

Problema apare când luăm aceste proverbe drept lege. Un copil nu este „predestinat” să repete viața părinților, iar asemănarea are mai multe surse, pe care propun să le analizăm în cele ce urmează.

1. Genetica: ce moștenesc copiii de la părinți

Fiecare copil primește aproximativ jumătate din gene de la mamă și jumătate de la tată. Asta explică asemănările fizice (culoarea ochilor, înălțimea, trăsăturile feței), dar și o parte din temperament, adică cât de energic, de sensibil sau de timid este un copil încă din primele luni de viață.

Studiile pe gemeni și pe copii adoptați arată că factorii genetici explică, după o meta-analiză publicată în 2015, aproximativ 40% din diferențele de personalitate dintre oameni. Procentul variază în funcție de trăsătura studiată. Restul ține în mare parte de mediu, inclusiv de experiențele specifice fiecărui copil, nu doar de ceea ce familia oferă în comun. Genele nu funcționează ca un scenariu rigid, ele creează predispoziții, iar mediul decide cât de mult și în ce fel se manifestă acestea.

2. Imitația: copiii învață din ce văd, nu din ce aud

Cea mai puternică „copiere” se petrece prin observație. În celebrul experiment cu păpușa Bobo (1961), psihologul Albert Bandura a arătat că observarea unui adult poate fi suficientă pentru ca un copil să-i reproducă comportamentul, în acest caz agresivitatea față de păpușă. Experimentul a stat la baza teoriei învățării sociale.

Cu alte cuvinte, educația prin exemplu personal bate predica. Dacă îi spui copilului să nu strige, dar tu strigi când ești nervos, el va învăța lecția pe care o vede, nu pe cea pe care o auzi.

Copiii preiau prin imitație:

• felul de a vorbi, vocabularul și tonul vocii;
• modul de a-și exprima furia, tristețea sau bucuria;
• atitudinea față de muncă, învățare și greșeli;
• relația cu mâncarea, cu banii și cu telefonul;
• felul în care îi tratează pe ceilalți, inclusiv pe membrii familiei.

3. Atașamentul și atmosfera emoțională din casă

Teoria atașamentului (John Bowlby, Mary Ainsworth) arată că relația din primii ani cu persoanele de îngrijire influențează felul în care copilul va construi mai târziu relații. Cât de multă încredere are în ceilalți, cum cere ajutor, cum reacționează la separare sau la conflict țin de modelul de atașament.

Un copil care crește într-un climat de siguranță, în care emoțiile sunt acceptate și numite, tinde să dezvolte mai ușor reglare emoțională și încredere în sine. Un climat tensionat, imprevizibil sau critic poate lăsa urme, dar nici acestea nu sunt definitive.

Mai multe despre cum se prelungesc aceste tipare în relațiile adulte găsești în articolul Stilurile de atașament: ce învățăm în copilărie și cum ducem mai departe în relațiile de cuplu.

4. Transmiterea intergenerațională: tiparele familiei

În psihoterapia de familie, copilul nu este privit izolat, ci ca parte dintr-un sistem. Psihiatrul Murray Bowen a descris, începând cu anii 50, procesul de transmitere multigenerațională ca fiind felul în care familiile își transmit, de la o generație la alta, modul de a gestiona anxietatea, conflictele, apropierea și distanța emoțională.

Asta explică de ce mulți adulți se surprind spunând, cu propriii copii, exact frazele pe care își promiseseră să nu le repete. Nu este o fatalitate, ci un tipar învățat, care funcționează automat până când devine conștient. Iar transmiterea nu se referă doar lucruri dificile. Se transmit la fel de bine căldura, umorul, curiozitatea sau felul de a cere ajutor și de a ierta.

De ce copiii nu sunt, totuși, o copie a părinților

Chiar dacă influența părinților este reală, ideea de copie este înșelătoare, din mai multe motive:

1. Combinația genetică este unică. Cu excepția gemenilor identici, nici frații din aceeași familie nu au aceleași gene.
2. Fiecare copil trăiește o altă copilărie. Ordinea nașterii, relațiile cu colegii, profesorii și experiențele proprii îl formează în moduri diferite, chiar și în aceeași casă.
3. Mediul din afara familiei contează. Prietenii, școala, cărțile, rețelele sociale și comunitatea îi modelează valorile și interesele.
4. Copiii fac alegeri. Mulți își dau seama, cu timpul, ce comportamente ale părinților nu vor să repete și aleg conștient altceva.
5. Temperamentul influențează răspunsul părinților. Un copil sensibil provoacă alte reacții decât unul energic, deci relația se construiește în ambele sensuri.

Cele mai frecvente tipare pe care copiii le preiau

• Gestionarea conflictelor: copiii care văd certuri rezolvate cu respect învață că dezacordul nu înseamnă ruptură.
• Relația cu eșecul: dacă părintele își asumă greșelile fără rușine, copilul învață că a greși este normal.
• Grija pentru sănătate: alimentația, mișcarea și somnul se învață din rutina familiei.
• Obiceiurile digitale: un părinte mereu pe telefon îi oferă copilului un model pe care acesta îl va reproduce ușor. Pe tema ecranelor, vezi și articolul despre rețelele sociale și minori.
• Felul de a vorbi despre sine și despre alții: autocritica dură sau bârfa se transmit ușor.

Cum poți fi un model pozitiv pentru copilul tău

Vestea bună este că nu trebuie să fii un părinte perfect. Pediatrul și psihanalistul D. W. Winnicott a introdus conceptul de „mamă suficient de bună”, extins astăzi la ambii părinți. Un adult care mai greșește, dar răspunde în general cu atenție și repară relația după conflict oferă, de regulă, un mediu suficient de sigur pentru dezvoltarea copilului.

Ajung câteva principii simple:

1. Aliniază cuvintele cu faptele. Cere-i copilului doar ce ești dispus să faci și tu.
2. Recunoaște-ți greșelile. Un „îmi pare rău că am țipat” valorează mai mult decât zece lecții despre politețe.
3. Vorbește despre emoții. Numește ce simți („sunt supărat, am nevoie de o pauză”) ca să-i oferi un model de reglare emoțională.
4. Petrece timp de calitate, fără ecrane. Atenția ta este exemplul cel mai puternic de iubire.
5. Evită etichetele și comparațiile. Fraze ca „ești exact ca tatăl tău” pot închide copilul într-un tipar, mai ales când sunt spuse cu reproș.
6. Respectă individualitatea. Susține-i interesele, chiar dacă sunt diferite de ale tale.
7. Lucrează cu propriile tipare. Dacă observi că repeți ceva dureros din copilăria ta, discuția cu un psiholog sau psihoterapeut te poate ajuta să rupi cercul.

Când merită să ceri sprijin de specialitate

Tiparele din familie nu cer, automat, psihoterapie. Merită însă să iei în calcul o discuție cu un psihoterapeut atunci când:

• te recunoști în comportamente ale propriilor părinți care îți provoacă suferință sau îți afectează relația cu copilul;
• aceleași conflicte se repetă în familie, deși ați discutat de mai multe ori;
• copilul are, o perioadă îndelungată, schimbări care îl afectează precum anxietate intensă, retragere, crize frecvente de furie sau dificultăți la școală și cu prietenii;
• familia trece printr-un eveniment major, precum un divorț, un doliu sau o mutare, și simți nevoia unui sprijin.

Psihoterapia de familie și consilierea parentală nu caută vinovați. Ele ajută fiecare membru să înțeleagă ce se petrece și să aleagă răspunsuri noi. Dacă simți că ai nevoie de acest sprijin, poți solicita o programare.

Întrebări frecvente

Copiii seamănă mai mult cu mama sau cu tatăl?

Genetic, fiecare părinte contribuie în mod egal. La nivel de comportament, asemănarea depinde mai ales de timpul petrecut împreună, de calitatea relației și de modelul pe care copilul îl observă zilnic.

De la ce vârstă încep copiii să imite părinții?

Încă din primele luni de viață, bebelușii urmăresc fețele și gesturile adulților și răspund la ele. Pe măsură ce cresc, imitația devine tot mai complexă și include vorbirea, jocul și reacțiile emoționale.

Pot copiii să repete greșelile părinților?

Da, mai ales când tiparele nu sunt conștientizate. Dar ele pot fi schimbate! Un adult care înțelege de unde vin reacțiile sale poate alege altfel, iar copilul va învăța din noul exemplu.

Dacă am avut o copilărie grea, voi fi automat un părinte care face greșeli?

Nu neapărat. Mulți adulți cu experiențe dificile devin părinți atenți și echilibrați, tocmai pentru că și-au înțeles trecutul. Conștientizarea și sprijinul potrivit fac diferența.

Contează mai mult genetica sau educația?

Amândouă, într-o interacțiune permanentă. Genele oferă punctul de plecare, iar mediul, relațiile și experiențele decid cum se dezvoltă acesta.

Ce înseamnă transmiterea intergenerațională?

Este procesul prin care valori, obiceiuri, modele de relaționare și moduri de a face față stresului trec de la o generație la alta, prin învățare, atașament și dinamică familială. Nu este o fatalitate, devine mult mai ușor de schimbat atunci când este conștientizată.

Concluzie

Afirmația „Copiii sunt copia părinților” conține un sâmbure de adevăr, dar nu întreaga poveste. Copiii preiau gene, obiceiuri, tonuri și atitudini de la cei care îi cresc, însă rămân persoane unice, cu propriul temperament și cu propriile alegeri. Cel mai bun lucru pe care îl poți face nu este să încerci să-ți programezi copilul, ci să fii, zi de zi, versiunea de adult pe care ai vrea să o vezi în el.

Dacă articolul ți-a fost util, abonează-te la newsletter pentru următoarele articole despre familie și dezvoltarea copilului.

Surse și lecturi recomandate

• Ainsworth, M. D. S., Blehar, M. C., Waters, E., Wall, S. (1978). Patterns of Attachment. Erlbaum.
• Bandura, A., Ross, D., Ross, S. A. (1961). Transmission of aggression through imitation of aggressive models. Journal of Abnormal and Social Psychology, 63(3), 575–582.
• Bowen, M. (1978). Family Therapy in Clinical Practice. Jason Aronson.
• Bowlby, J. (1969). Attachment and Loss, vol. 1: Attachment. Hogarth Press.
• Vukasović, T., Bratko, D. (2015). Heritability of personality: a meta-analysis of behavior genetic studies. Psychological Bulletin, 141(4).
• Winnicott, D. W. (1971). Playing and Reality. Tavistock.