Zborul

– Mă tem, bătrâne.
– De ce te temi?
– Mi-e frică de tot.
– Adică?..
– Mi-e frică de voci. Mi-e frică de discursuri rapide. Mi-e frică de oamenii care falsifică un zâmbet.
– Ce ai de gând să faci?
– Mă gândesc să-mi zbor creierii.
– Dar viața este un dar care ți se dă o singură dată.
– Știu, dar mi-e teamă.

Atunci bătrânul îi dădu o hârtie.

– Ce este asta?
– Am găsit-o cu mulți ani în urmă într-un cimitir. Mi-a dat curajul să depășesc o boală rară. De atunci o dau oamenilor care au aceleași probleme ca și tine.

– Ce este în neregulă cu mine?
– Îți voi spune când te vei vindeca.

Bătrânul a plecat.

Bărbatul a luat hârtia cu mâinile tremurânde. Începu să citească, încercând să-și rețină lacrimile.

Într-un loc unde sunt morți, unde mai devreme sau mai târziu o să mă întâlnesc și eu cu ei, o să vă povestesc despre dățile în care m-am născut din nou. Nu știu dacă sunt multe sau puține, dar sunt adevărate.
Mă nasc de fiecare dată când se ivește o nouă zi.
Mă nasc când ating mâna unui muribund și încă este caldă.
Mă nasc când câmpurile sunt umede după o ploaie și sunt gata să înflorească.
Mă nasc când ideile unora se reaprind de-a lungul anilor din ce în ce mai mult.
Mă nasc de fiecare data când ușile apartamentului sunt lăsate deschise si cu o farfurie de mâncare la ușă.
Mă nasc când îmi dau seama că sfârșitul nu este departe, dar nici momentul pentru un nou început nu este departe. Unul se amestecă în celălalt, fără să înțelegi diferența.
Mă nasc de fiecare dată când „nu”-ul meu este mai puternic decât a majorității și îmi descopăr diversitatea.
Mă nasc când îmi dau seama că lanțurile care mă leagă nu sunt atât de puternice pe cât credeam.
Mă nasc uitându-mă la oameni replantând copaci într-o pădure arsă. Poate pentru că știu că dacă nu te distrugi, nu poți înflori nicăieri’.

Bărbatul a ieșit din cort.
Bătrânul privea netulburat cerul albastru.

– Am citit-o, bătrâne.
– Și ce ai înțeles?
– Că vreau să mă nasc din nou, dar nu pot.
– De ce?
– Văd ziduri peste tot. Mă simt prins.

– Vino cu mine.
– Mă tem că nu este vreun loc unde sa mergem.
– Drumurile există doar pentru cei care vor să pășească pe ele.
– Și unde te vor duce?
– Toate drumurile duc undeva, atâta timp cât le parcurgi până la capăt. Vino cu mine.

Au început să urce o pantă lungă care ducea în vârful muntelui. Peste tot în jurul lor erau copaci, pământ și atingerea unui vânt rece care îi făcea să tremure. Fiecare pas al bărbatului era mai hotărât decât ultimul. După un timp, au ajuns la o răscruce.

– O să-mi spui ce a fost în neregulă cu mine?
– Este bine că folosești timpul trecut.
– Nu am înțeles de ce am făcut asta.
– Ai făcut-o pentru că te-ai vindecat.

– Ce am avut?”
– Ai confundat „mi-e frică” cu „lor le este frică” și „ei nu pot” cu „eu nu pot”. Mergi mai departe.

Apoi bărbatul s-a uitat în jur. Un drum ducea spre oraș, iar celălalt spre vârful muntelui.

– Pe ce drum să merg, bătrâne?
– Pe cel mai greu, fiule. Merită.
– Este greu.
– Este destinația ta.

Apoi bărbatul a început să se îndepărteze. Înainte să facă doi pași, bătrânul îl strigă.

– Zboară cât de sus poți înainte să te transformi în praf. Merită.

Bărbatul dispăru curând..

Sursa poveste: https://www.psychology.gr/selfhelp/2785-to-petagma.html
Autor: Psiholog Ianis Angelis
Traducere și adaptare: Iosif Szenasi