Povestea căldicelelor-molicelelor

Odată ca niciodată, demult, tare demult,  au fost doi oameni,  Teodor şi  Sofia, care trăiau foarte fericiţi împreună cu Ionuţ şi Anuca, cei doi copii ai lor.  Ca să înţelegeti mai bine cât erau de fericiti, trebuie neapărat să vă povestesc cum se trăia la ei pe-atunci.

De fiecare dată când apărea pe lume cate un copil, i se dădea  să poarte pentru toată viaţă un săculeţt molicel. În acest săculeţ, de câte ori băga mâna, găsea câte-o CăldiceaMolicea. Acestea aveau mare trecere, căci oricine le primea, se simţea cald, moale şi plăcut în tot trupul şi asta pentru mult timp.

Pe vremea aceea era chiar uşor să primeşti o CăldiceaMolicea.  Când cineva îi ducea dorul, era de-ajuns să se apropie de tine şi să-ţi spună: “Ce bine mi-ar prinde o CăldiceMolicea, îmi dai, te rog, una?” Atunci numaidecât băgai mâna în săculeţul tău cel moale şi scoteai o CăldiceaMolicea cât o mănuţă de copil. Şi îndată ce i-o aşezai pe cap, pe umăr sau pe genunchi, CăldiceauaMoliceaua creştea şi creştea, se întindea numai zâmbet de plăcere la lumina zilei. Atunci omul acela simţea cum parcă i se vâră pe sub piele şi cum îi încalzeşte toate mădularele.

Oamenii cereau unii de la alţii şi îşi împărţeau fără grijă ori sfială CaldiceleMolicele. Căci la toţi se găseau din belşug. Şi le dăruiau, se-nţelege, fără plată. Peste tot vedeai strălucind câte una, de-aceea erau cu toţii fericiţi şi sănătoşi şi se simţeau căldicei şi molicei mai tot timpul.

Însă nu toţi erau aşa. Căci mai trăia prin acele locuri şi o vrăjitoare urâtă şi întunecată la suflet. Răbdarea ei ajunsese la margini văzându-i pe oameni fericiţi. Într-o zi mania i se aprinse de-a binelea când băga de seamă că nimeni n-avea nevoie de leacurile ei pentru oameni bolnavi, trişti şi răi ca ea. Şi-ntr-o zi puse la cale un plan viclean prin care să-i facă pe oameni să-i cumpere leacurile.

Aşa se face că într-o bună dimineaţă, pe când Sofia se juca fericită în curtea casei cu Anuca ei cea mititică şi dragălaşă, zgripţuroaica se apropie de Teodor şi îi şopti cu şiretenie rece ca de gheaţă la ureche: „Bagă bine de seama ce-ţi spun, Teodore! Ia te uită ce de CăldiceleMolicele îi dă Sofia celei mici! Dacă o ţine tot aşa, ţie ce-ţi mai rămâne? Când se vor termina CăldiceleleMolicelele, ce vei face?!”

Teodor se miră peste măsură. Se-ntoarse iute şi niţel înfricoşat către vrăjitoare: “Cum aşa, vrăjitoareo?! Că eu doar de fiecare dată când  bag mâna în sac, dau de câte una! Doar nu vrei să spui că ele se mai şi isprăvesc?!”

„Ba bine că nu, şi de-asta am venit, să-ţi deschid odată ochii! Nu există pe lume sac fără fund! Şi odată ce v-aţi isprăvit CăldiceleleMolicelele, va fi vai de voi!” Şi încalecând pe mătura ei de vrăjitoare, se duse boscorodind şi razând fără noimă.

Lui Teodor îi rămăsese gândul la cele ce auzise de la scorpia de vrăjitoare. Şi începu să se uite pe furiş de fiecare dată când Sofia dădea câte-o CăldiceaMolicea altora. I se strângea inima, căci tare mult îi plăceau CăldiceleleMolicelele ei şi tare n-ar fi vrut să le vadă pentru totdeauna risipite copiilor sau altora.

Era din ce în ce mai posomorât şi mai preocupat. Se intrista de fiecare dată când câte o CăldiceaMolicea părasea sacul Sofiei şi începu chiar sa i se plangă. Cum Sofia îl iubea tare mult, de-atunci încolo dădea tot mai puţine, ca să păstreze cât mai multe pentru el.

Copiii băgară îndata de seamă acest lucru şi înţeleseră că nu e bine să dai încoace şi-ncolo CăldiceleMolicele ori de câte ori pofteşti, ori ţi se cere. Şi deveniră şi ei foarte grijulii, temători şi chiar geloşi când părinţii lor dădeau altora CăldiceleMolicele. Începura chiar să facă scene şi să plângă când vedeau la alţii câte o CăldiceaMolicea de-a lor. Şi chiar dacă mereu găseau în săculeţul lor CăldiceleMolicele ori de câte ori băgau mâna după ele, se simţeau tot mai vinovaţi că le împărţeau. Şi aşa se face că deveniră zgârciţi şi dădeau şi ei tot mai puţine.

Încet-încet planul vrăjitoarei reuşi. Dacă înainte oamenii se adunau câte trei, patru sau cinci şi îşi împărţeau între ei CăldiceleMolicele fără nici o grijă, acum ei apăreau tot mai mult singuri, de teamă să nu se întâlnească cu careva care să le ceară CăldiceleMolicele. Ba încă se ascundeau ca să le păstreze numai şi numai pentru ei.

Însă aşa mergând treburile, se simţeau tot mai puţin calzi şi tot mai puţin molicei. Zâmbeau din ce în ce mai puţin, parcă se uscau şi se chirceau ducând dorul CăldicelelorMolicelelor, iar unii chiar mureau din cauza asta. Boala cuprindea pe tot mai mulţi, aşa încât de disperare, ajunseră să cumpere leacuri de la vrăjitoare, cu toate că nu le erau de vreun folos.

Până şi vrăjitoarea trebui să recunoască cum că nu era de glumă, situaţia se agrava. Căci dacă oamenii ar muri cu toţii, cine i-ar mai cumpăra leacurile, şi-aşa bune de nimic?  Aşa că puse la cale un alt plan.

Dărui tuturor un sac foarte asemănător cu cel de CăldiceleMolicele. Numai că pe când cel primit la naştere era călduţ, cel dat de vrăjitoare era rece ca un sloi de gheaţă. În acest sac vrăjitoarea cea rea puse ReciŢepoasele. Acestea nu-i făceau pe oameni calzi şi molicei ca mai înainte. Ba dimpotrivă, îi făceau reci, certăreţi şi posaci. Însă şi aşa, ReciŢepoasele tot erau ceva faţă de nimic. Rău cu rău, dar mai rău fără rău. Ele macar îi opreau pe oameni să se mai usuce pe picioare.

Aşa că, de-atunci încolo, când cineva cerea altcuiva câte o CăldiceaMolicea, de frică să nu-şi ispravească rezerva, acela îi răspundea: “Nu-ţi pot da o CăldiceaMolicea, n-ai vrea în schimb o ReceŢepoasă?”

Câteodată, când se întalneau doi oameni, fiecare avea în gând că poate-poate de data asta va primi de la celălalt o CăldiceaMolicea. Da’ de unde! De frică să nu rămanâ făra ele, deodată îşi schimbau amândoi gândul şi îşi dădeau câte-o ReceŢepoasă. Aşa că, precum bine vă gândiţi şi socotiţi, oamenii nu mai mureau, dar nici fericiti nu erau. Erau doar reci, certăreţi şi tare, tare posaci.

Trebuie oare să vă mai spun că vrăjitoarea cea rea îşi frecă mâinile de bucurie de cât de bine îi merge negoţul ei şiret?! Şi că de unde mai înainte CăldiceleleMolicelele erau toate la îndemană şi pentru toţi, precum aerul, de-acum deveniseră tot mai rare şi mai preţioase?!

Nu-i de mirare că bieţii oameni erau în stare să facă orice ca să le aiba. Cine era mai lipsit de noroc în a-şi găsi un partener mai larg la inima şi mai cu dare de mâna, trebuia săa muncească din greu ca să-şi cumpere când şi când şi pe bani mulţi, se-nţelege, câte-o CăldiceaMolicea.

Unii deveniră foarte avuţi, strângeau şi tot strângeau la CăldiceleMolicele, căci nu mai dădeau îndărăt nimănui. Ce făceau mai apoi? Le vindeau celor sărmani care şi-ar fi dorit să simtă măcar o clipă ca viaţa mai merită trăită.

Se mai întampla ca unii luau ReciŢepoase, care erau pe toate drumurile şi pe degeaba, le puneau niscai fulgi şi pene moi ca să le acopere ţepii şi le ofereau drept CăldiceleMolicele. Dar falsurile astea, care semănau cu inlocuitorii de plastic, adusera şi mai mari bătai de cap. Pentru că să zicem că se întâlneau două sau mai multe persoane şi îşi dădeau gratis falsurile. Dar aşteptau să se simtă încălziţi şi buni ca inainte. Iar ei se simţeau, de fapt, mai rău. Şi-atunci chiar că nu mai pricepeau nimica-nimicuţa: se simţeau şi mai reci, şi mai certăreţi, şi mai trişti pentru că nu mai aveau CăldiceleMolicele sau pentru că tot schimbaseră între ei plastice de-astea deghizate în CăldiceleMolicele?! Şi toată nenorocirea de pe capul lor era numai şi numai din pricina vrăjitoarei ăleia care le vârâse în cap ideea că vor ajunge la fundul sacului dacă mai schimbă cumva între ei CăldiceleMolicele!

Dar să vedeţi cum o ia povestea la vale! Că nu mult după aceea, poposi în locurile acelea cuprinse de mare nefericire o femeiuşcă veselă şi plină de nuri. Părea că n-a auzit în viaţa ei de vrăjitoarea cea rea. Căci ce făcea? Să vezi şi să nu crezi! Împărţea în dreapta şi-n stânga la CăldiceleMolicele, de-i cereai ori nu. MaricicaMolicica, cum au inceput să-i spună, ţi le aşeza una-două, ca în vremurile cele bune, pe cap, pe umeri ori pe genunchi. Unii se uitau chiorâş la ea şi o criticau mai pe faţă, mai în dos, cum că i-ar strica pe copii. Că-i învaţă adică să fie risipitori şi nechibzuiţi cu CăldiceleleMolicelele. Copiii însă o iubeau tare mult, pentru că în jurul ei era cald şi bine şi de-aceea făceau şi ei ca ea. Împărţeau CăldiceleMolicele când şi cui pofteau.

Cei mari nu s-au lăsat cu una, cu două. Au hotărât ca nu mai merge aşa! Copiii aştia vor ajunge să-şi risipească toata averea de CăldiceleMolicele. Să se dea imediat o lege că nimeni nu mai are voie să-şi împartă dupa bunul plac CăldiceleleMolicelele! Numai cine are permis în toată regula poate să le împartă. Dar şi atunci cu măsură!

În ciuda acestei legi foarte aspre, copiii continuau să-şi dăruiasca între ei CăldiceleMolicele când doreau şi mai ales când cineva le cerea. Şi cum erau mulţi copii în acele locuri, cam tot atâţia câţi oameni mari, n-ar fi de mirare ca, într-un târziu, dreptatea să fie de partea lor.

Oare cum se va termina povestea asta? Vor reuşi cei mari să îşi impună legea prudenţei şi a căpătuirii prin economisirea CăldicelelorMolicelelor? Sau MaricicaMolicica şi copiii îi vor convinge că merită riscul să creadă că vor avea mereu CăldiceleMolicele cât îşi doresc?

Vor avea cei mari puterea să creadă? Să creadă că acele vremuri fericite, de care şi ei îşi mai amintesc câteodată, mai pot exista cu adevărat? Acelea în care CăldiceleleMolicelele erau  fără de număr pentru că nimeni nu le număra?!

 Autor: Claude Steiner, 1969. Traducerea: Elena Raicu