Mitul androginului, povestea jumătății pierdute

De unde vine ideea că fiecare dintre noi are undeva o jumătate pe care o caută de-a lungul vieții?

Răspunsul vine din Banchetul lui Platon, dintr-un discurs al lui Aristofan în care este prezentat mitul androginului. Povestea spune că oamenii aveau cândva o natură dublă, până când Zeus i-a despărțit în două. De atunci, fiecare jumătate o caută pe cealaltă. Este una dintre cele mai influente povești despre iubire din filozofia antică, despre natura umană și despre dorința de a regăsi ceea ce s-a pierdut.

Povestea începe într-un timp mitic, când oamenii aveau o natură foarte diferită de cea pe care o cunoaștem astăzi.

Oamenii de la începuturile lumii

În discursul lui Aristofan, natura umană originară cuprindea trei forme: una masculină, una feminină și una care le reunea pe amândouă, cea pe care o asociem azi cu androginul. Aristofan o numește androgynon, iar descrierea lui este pur mitologică.

Aceste ființe aveau o formă rotundă, patru brațe, patru picioare și două fețe așezate pe aceeași parte a capului, orientate în direcții opuse, plus două seturi de organe sexuale. Fiecare formă avea și o origine cosmică proprie. Natura masculină venea din Soare, natura feminină venea din Pământ, natura androgină venea din Lună.

Erau ființe extrem de puternice, capabile să se deplaseze cu mare viteză. La un moment dat, forța lor i-a făcut să-i sfideze pe zei și să încerce să ajungă la cer. Zeus a decis atunci să le reducă puterea.

Zeus îi desparte în două

Soluția lui Zeus este simplă, taie fiecare ființă în două. Fiecare jumătate devine astfel o ființă separată. Astfel numărul oamenilor se dublează, dar fiecare e mai slab decât ființa originară.

Separarea, însă, nu distruge dorința de reunire. Cele două jumătăți încearcă să se regăsească și, când reușesc, se îmbrățișează și refuză să se mai despartă. Ajung chiar, spune Aristofan, să moară de foame, pentru că neglijează orice altă nevoie doar ca să rămână împreună.

Pentru Aristofan, aici se naște o dorință fundamentală care îi însoțește pe oameni de atunci, și anume, dorința de a-și regăsi partea pierdută.

Apollo repară corpurile

După separare, Zeus îi încredințează lui Apollo repararea corpurilor. Apollo le întoarce fețele spre locul tăieturii și strânge pielea în jurul rănii, iar ombilicul rămâne urma acestei intervenții mitologice (nu este o explicație anatomică reală, ci una pur narativă).

Zeus mai intervine o dată. Mută organele sexuale în partea din față a corpului, ca oamenii să poată avea relații sexuale și, în cazul unirii dintre masculin și feminin, copii. Așa apare, în poveste, și satisfacția sexuală, suficientă cât să-i lase pe oameni să se întoarcă la celelalte activități ale vieții, în loc să moară de epuizare căutându-se unii pe alții.

De unde vine iubirea?

Pentru Aristofan, iubirea se naște chiar din această despărțire. Din acel moment, spune el, iubirea e înnăscută în oameni, iar Eros încearcă să refacă natura originară, să transforme din nou două ființe într-una singură și să vindece ceea ce a fost tăiat. Aceasta este una dintre originile culturale ale imaginii omului care își caută jumătatea.

Iubirea, în această poveste, nu se reduce la atracție sexuală. Dorința merge mai departe. Omul își dorește o reunire atât de profundă, încât cele două ființe să redevină una singură, o uniune permanentă, nu doar o apropiere temporară.

Este vorba despre „sufletul pereche”?

Nu chiar. Sufletul pereche e o interpretare modernă a mitului, nu ce spune de fapt textul lui Platon. În cultura contemporană, povestea e adesea rezumată prin ideea că pentru fiecare persoană există undeva cineva anume care o completează. Aristofan, însă, vorbește despre reunirea celor două părți și despre refacerea naturii umane, nu despre un singur partener predestinat. Conceptul modern nu apare în text.

Discursul lui Aristofan e doar una dintre perspectivele despre Eros din Banchet. Dialogul conține mai multe discursuri, iar cea prezentată ulterior de Socrate, prin învățătura Diotimei, e diferită și mai complexă. Povestea jumătății pierdute e așadar o parte importantă a Banchetului, dar nu trebuie confundată cu întreaga concepție platonică despre iubire.

De unde vine cuvântul androgin?

Termenul vine din greaca veche. Androgynos (ἀνδρόγυνος) combină elementele pentru bărbat și femeie. În Banchet, Aristofan îl folosește pentru forma primordială care reunea cele două naturi, un sens care trebuie înțeles strict în cadrul mitului, nu confundat cu utilizările moderne.

Astăzi, „androgin” descrie mai degrabă o persoană al cărei aspect sau stil combină trăsături considerate tradițional masculine și feminine, în contexte culturale, artistice sau legate de expresia de gen, un sens diferit de ființa mitologică a lui Aristofan. Nici nu e sinonim cu „intersex”, termen modern pentru variații ale caracteristicilor sexuale biologice. Mitul aparține unui alt registru, cel al mitologiei și filosofiei.

Ce înseamnă „androgin” în greaca modernă?

Cuvântul a evoluat semantic. În greaca modernă, αντρόγυνο (andrójino) înseamnă un bărbat și o femeie care formează un cuplu, în special unul căsătorit, nu ființa mitologică descrisă de Aristofan. Dicționarul limbii grecești moderne al Fundației Manolis Triantafyllidis face explicit diferența dintre acest termen și vechiul ἀνδρόγυνος.

E doar o evoluție de sens, nu o dovadă că ființele lui Aristofan ar exista și azi. În antichitate, androgynos desemna, în acest mit, ființa care reunea natura masculină și feminină. În greaca modernă, andróyino desemnează pur și simplu un cuplu.

Ce ne spune, de fapt, mitul androginului?

Forța mitului androginului stă în imaginea simplă și puternică pe care o construiește, o ființă întreagă e despărțită, iar din despărțire se naște dorința de reunire. De aici vine și influența pe care metafora jumătății a avut-o asupra felului în care cultura occidentală vorbește despre iubire.

Mitul nu demonstrează, însă, că fiecare om are o singură persoană predestinată și nu oferă o teorie psihologică despre relațiile de cuplu. Este, înainte de toate, o poveste filosofică despre Eros și natura umană, spusă de Aristofan în Banchetul lui Platon. Este o imagine a dorinței de apropiere, a nevoii de conexiune și a aspirației spre întregire. Tocmai această imagine a făcut-o să supraviețuiască peste două milenii.

Așa că atunci când spunem azi că cineva ne e „jumătatea”, folosim o metaforă care își găsește una dintre cele mai vechi și celebre forme chiar în discursul lui Aristofan din Banchet.

Surse

• Platon, Banchetul sau Despre iubire, traducere, studiu introductiv și note de Petru Creția, Humanitas, 2017. Ediția este confirmată de Editura Humanitas.
• Pasajul relevant din Banchetul: 189c-193d, discursul lui Aristofan despre natura originară a omului, separarea de către Zeus, intervenția lui Apollo și rolul lui Eros.
• Pentru sensul termenului αντρόγυνο / ανδρόγυνο în greaca modernă: Λεξικό της κοινής νεοελληνικής, Fundația Manolis Triantafyllidis.
• Pentru o analiză academică a discursului lui Aristofan: K. J. Dover, „Aristophanes’ Speech in Plato’s Symposium”, The Journal of Hellenic Studies.